Acasă Actualitate Aceste minciuni care ne conduc: Top 3 cazuri de operațiuni FALSE FLAG,...

Aceste minciuni care ne conduc: Top 3 cazuri de operațiuni FALSE FLAG, folosite ca pretexte pentru intervenții militare care au schimbat harta și istoria lumii

36
0
DISTRIBUIȚI
Deși au trecut aproape trei săptămâni de la lansarea atacului american asupra Siriei, lumea continuă să vorbească despre prima decizie majoră de politică externă a lui Donald Trump. Mai puțin se vorbește, însă, despre pretextul care a stat la baza deciziei, respectiv atacul chimic de marți, 4 aprilie, ce ar fi fost realizat de către regimul Assad.
Mai multe voci din Statele Unite, dar și din întreaga lume au ridicat semne de întrebare asupra atribuirii „paternității” acestui atac președintelui sirian Assad. Fără să insinuăm că acest atac ar fi un „false flag”, trecem în revistă câteva astfel de operațiuni, care din păcate și-au atins scopul, reușind să dea o justificare implicării militare în războaie din diferite colțuri ale lumii( evident nu ne vom referi la binecunoscut caz al armelor de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein sau la pretextele care au dus la invazia Poloniei în Al doilea război mondial)..
1. În august 1990, Iraq-ul lui Saddam Hussein invada micuțul stat al Kuweit-ului și ocupa aceasta țară, în urma unui război de doar 2 zile. Intervenția liderului irakian a fost condamnată aproape la unison de către marile puteri, iar odată cu trecere timpului s-au înmulțit vocile care cerea o intervenție militară împotriva regimului irakian pentru eliberarea Kuweit-ului.
Pe 10 octombrie 1990, o copilă de 15 ani, ce nu se prezenta decât sub numele de Nayirah, a apărut în fața Comisiei pentru drepturile omului din cadrul Congresului american, istorisind în lacrimi scena în care soldații irakieni au intrat într-un spital din Kuweit, au scos nou-născuții din incubatoare și i-au lăsat să moară în chinuri.
Mărturia, ce a durat doar 4 minute, a fost difuzată pe ABC și NBC, fiind urmărită de peste 35 de milioane de americani. Însuși președintele Bush s-a arătat afectat de cele auzite, menționând această mărturie de cel puțin 10 ori în următoarele săptămâni. Mărturia fetei a fost determinantă în stârnirea opiniei publice americane privind implicarea în conflictul din Golf, mai mulți senatori americani declarând că au votat în favoarea intervenției militare după ce au auzit-o pe Nayirah.
În consecință, pe 17 ianuarie 1991, o coaliție internațională condusă de Statele Unite a lansat operațiunea „Furtună în deșert” prin care Kuweit-ul a fost eliberat după patru zile de luptă.
La puțin timp după eliberarea Kuweit-ului, un reporter al ABC, John Martin, anunța că a descoperit că e „aproape sigur că soldații irakieni nu au furat incubatoare din spitale și nu au lăsat copiii kuweit-ieni să moară”. Doar un an mai târziu, pe 6 ianuarie 1992, New York Times publica un editorial în care anunța că de-acum celebra Nayirah nu este alta decât fiica ambasadorului Kuweit-ului de la Washington.
Mai mult decât atât, acesta a arătat că toată drama fusese parte a unei operațiuni de Relații Publice, comandată de un puternic comitet de lobby kuweit-ian intitulat „Cetățeni pentru un Kuweit liber”. Firma de PR în cauză, „Hill și Knowlton” avea legături strânse cu congresmanii Tom Lantos și John Porter, cei care o aduseseră pe micuța Nayirah în fața Congresului și cei care au decis ca numele să nu-i fie dezvăluit opiniei publice. În paranteză fie spus, Tom Lantos a fost o veche cunoștință a României, acesta fiind unul dintre principalii propagatori ai tezelor conform cărora minoritățile etnice și religioase erau persecutate de către București.
2. În 1992, cel mai violent conflict european de după al doilea război mondial era în plină desfășurare pe teritoriul Republicii Federale Iugoslavia. Conducătorii musulmani ai unuia dintre statele componente ale acestei federații, Bosnia-Herțegovina, au declarat unilateral independența stârnind nemulțumirea unei mari părți a populației, respectiv sârbii bosniaci. Pe 6 aprilie 1992, marile puteri recunoșteau actul care încălca Constituția Iugoslaviei și declanșau practic revolta armată a sârbilor bosniaci.
După câteva luni de război, ajutați de trupele fostei (de-acum) Armate Federale Iugoslave, sârbii bosniaci reușesc victorii după victorii, controlând acum mare parte din teritoriul Bosniei și supunând capitala Sarajevo unui asalt nemilos.
Pe 8 august 1992, o echipă de jurnaliști a televiziunii ITN se deplasează în Bosnia, lângă Trnopolje, unde filmează situația unor refugiați musulmani aflați sub controlul autorităților sârbilor bosniaci.
Din imaginile filmate, mass-media occidentală realizează niște capturi, dintre care una va face înconjurul planetei. Astfel, pe 17 august, coperta revistei Time îl prezintă pe Fikret Alici, un musulman ce pare să se afle în spatele unui gard de sârmă ghimpată, semn ale unei tabere de concentrare (foto stânga în copertă).
Imaginea a devenit, cum am spune azi, virală și a fost multiplicată în presa din toată lumea. Tabloidul britanic The Daily Mirror a fost cel care a scris că tabăra respectivă este asemănătoare cu taberele de concentrare naziste. În texul ce însoțea fotografia, scria printre altele că „Imaginea captivilor emaciați te hăituiește și îți amintește de fantomele nazismului”. Sub articol trona sub-titlul: Ororile noului Holocaust.
Evident, ecourile internaționale au fost vehemente, mai ales în Statele Unite și Germania, țări foarte sensibile când vine vorba despre subiectul nazismului. De-atunci înainte, orice atrocitate petrecută în fosta Iugoslavie putea fi pusă fără probleme pe seama sârbilor, noii „naziști” ai Europei, împotriva cărora trebuia intervenit. Din 1992 începând și până în 1995, implicarea NATO împotriva sârbilor bosniaci a crescut exponențial, totul culminând cu campania masivă de bombardamente din august, în urma căreia musulmanii bosniaci au câștigat teren.
În 1997 însă, jurnalistul german Thomas Deichmann publica articolul „Fotografia care a păcălit lumea”, în care analiza reportajul ITV și arăta că faimoasa imagine cu Fikret Acici nu era deloc ceea ce părea. Acesta a susținut, cu ajutorul unei analize video, că nu era deloc vorba despre o tabără de concentrare, ci despre o tabără de refugiați.  Deichmann a arătat că jurnaliștii ITN filmau din interiorul unui complex de clădiri, construit cu ani de zile în urmă. Mai mult înlăuntrul sârmei ghimpate erau jurnaliștii ITN, nicidecum refugiații prezenți la Trnopolje! De alfel, în jurul acestui centru de colectare al refugiaților nu exista sârmă ghimpată, ci doar în jurul unui hambar în care se aflau utilaje agricole, situl de unde filmau cei de la ITN, Deichmann prezentând hărți detaliate și fotografii în sprijinul afirmațiilor sale. Cei de la ITN au dat în judecată publicația Living Marxism, care a preluat materialul lui Deichmann, dar nu au contestat faptele prezentate de jurnalistul neamț, ci intenția de a folosi reportajul pentru a induce în eroare opinia publică, intenție pe care Living Marxism nu a putut-o demonstra.
Jurnalista care a condus reportajul, Penny Marshall, a declarat că nu a folosit niciodată expresia „tabără a morții” despre complexul de la Trnopolie în materialul său, că a arătat imagini cu soldați sârbi bosniaci care hrăneau persoanele aflate acolo, dar și cum un copil vine de bună voie pentru a fi cazat în tabără. Ea a deplâns faptul că mass-media s-a concentrat doar pe secvența cu costelivul Fikret Alici, pentru a crea o imagine pe care ea nu a intenționat niciodată să o perpetueze. Cazul a fost analizat în cartea Body Horror: Photojournalism, Catastrophe and War, scrisă de John Taylor.
3. În 1999, ceea ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie se pregătea să-și dea obștescul sfârșit. În 1998, conflictul dintre forțele armate ale Iugoslaviei și rebelii albanezi din Kosovo grupați sub steagul Armatei de Eliberare a Kosovo (KLA) se acutizează. Incidentele armate dintre cele părți s-au înmulțit, la fiecare atac al KLA, forțele iugoslave răspunzând pe măsură, beneficiind de superioritate tehnică și numerică.
Deși rebelii albanezi au recurs la acte de sabotaj în care civili au murit, dar și distrugerea unor situri culturale creștine, numai răspunsurile violente ale trupelor sârbe au stârnit indignare în Occident.
În octombrie 1998, NATO a început operațiuni aeriene limitate asupra Iugoslaviei, în urma cărora s-a semnat un acord de încetare a focului între cele două părți , acord care s-a prăbușit însă, destul de rapid. Luptele s-au intensificat în decembrie 1998, culminând cu uciderea primarului sârb din Kosovo Polje de către KLA. Acțiunea a determinat o reacție în forță a autorităților sârbe asupra membrilor KLA. Evenimentele au sporit îngrijorarea oficialilor occidentali, în special a celor americani, existând numeroase voci care cereau o intervenție militară – încă una, în Iugoslavia.
Pe 15 ianuarie 1999 a avut însă, loc, masacrul de la Racak, un sătuc cu populație majoritar albaneză din centrul provinciei Kosovo. Mai precis, Misiunea de Verificare din Kosovo (KVM) – o forță de observatori neînarmați ai OSCE, a primit un pont cum că în satul Racak, civilii sunt uciși de forțele sârbe. Ajunși la fața locului, observatorii KVM nu pot intra în sat din cauza luptelor dintre celor două tabere, reușind să pătrundă în sat abia a doua zi. Aici, acompianiați de jurnaliști străini, observatorii descoperă 40 de cadavre în sat și în jurul acestuia. Imediat, șeful KVM, americanul William Walker a postulat faptul că este vorba despre o „atrocitate” care este „o crimă împotriva umanității, aproape”. Fără să existe niciun fel de investigație sau autopsie, Walker a acuzat imediat autoritățile sârbe pentru moartea celor 45 de persoane. (Ulterior se descoperise că alte 5 cadavre fuseseră recuperate de către familiile victimelor). Așa cum era de așteptat, declarațiile au pus jar pe foc lumea occidentală, care a denumit imediat incidentul „Masacrul de la Racak”. Incidentul a fost factorul declanșator al ofensivei NATO asupra Iugoslaviei, chiar dacă între timp au avut loc și negocierile de la Rambouillet, rămase fără rezultat.
La doar două luni de la evenimentele de la Racak, NATO începea campania de bombardamente asupra Iugoslaviei, stat suveran, introducând totodată și conceptul de „război umanitar”.
Ceea ce nu s-a spus despre morții de la Racak este că cele 40 de cadavre au fost autopsiate de către două echipe distincte. Dacă echipa sârbo-belarusă a concluzionat – așa cum era de așteptat, că majoritatea celor 40 de victime nu prezintă semne ale execuției și că mutilarea a intervenit post-mortem pentru a se fabrica imaginea unei execuții, mult mai interesant este raportul echipei desemnată de Uniunea Europeană, condusă de finlandez Helena Ranta. Aceasta și-a făcut publice concluziile preliminare cu doar 8 zile înainte de declanșarea atacului de către NATO.
Acestea arătau, în principiu, „că nu există dovezi cum că victimele erau altceva decât civili”. Totuși, într-un comunicat de presă, Dr Ranta și-a exprimat opinia că „investigațiile medico-legale nu pot răspunde la întrebarea dacă a fost sau nu vorba despre o bătălie între insurgenți și poliție”, precizând totuși că nu s-au găsit muniții în buzunarele morților.
Raportul oficial al echipei finlandeze nu a fost niciodată făcut publicității, ci doar un sumar al său, în 2001, la peste doi ani de la evenimente. În 2008, Dr. Ranta a declarat că a fost presată să-și modifice raportul de către William Walker – cel care proclamase masacrul, dar și de către Ministerul Afacerilor Externe din Finlanda, pentru a-l face mai „explicit”.
În ediția din 21 ianuarie 1999, sub semnătura lui Christophe Chatelot ziarul francez Le Monde punea niște serioase semne de întrebare asupra versiunii oficiale a NATO asupra evenimentelor de la Racak, arătând că luptele din sat fuseseră făcute publice chiar de autoritățile iugoslave, aceștia chemând reporteri de la Asociated Press pentru a filma operațiunile militare împotriva KLA. Ajunși la fața locului, reporterii au găsit satul părăsit, dar sub tirul luptătorilor KLA care-l înconjurau. Jurnaliștii francezi s-au întrebat cum a fost posibil ca polițiștii sârbi să strângă 40 de bărbați, să-i conducă la locul execuțiilor, și să-i execute în stil mafiot, totul sub tirul necruțător al KLA.
Întrebări care au rămas fără răspuns, dar ceea ce este cert e că acum Kosovo găzduiește pe teritoriul său cea mai mare bază americană din Europa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa introduceti comentariul dvs
Va rugam sa introduceti numele